Rămăşiţele unei zile dătătoare de dureri de cap

 Unele zile se lipesc pur şi simplu de mine şi nu ştiu ce să le fac. Degeaba iau sticluţa cu acetonă şi încep să le şterg. Sub un strat roz găsesc  unul verde şi sub el unul albastru şi mai încolo unul galben peste unul violet şi tot aşa... serie care nu cred să fie de numere naturale sau cel puţin raţionale. De la un timp obosesc şi le las  şterse pe jumătate sau pe sfert sau pe şi mai puţin, pe 12345 … şi aşa mai departe...

Apoi scot cutter-ul  (ar fi fost frumos să am un cuţit pentru desfăcut scrisori parfumate, cu urme de ruj şi cu flori presate - dar eu trăiesc în alt timp, între timp ) şi încep să le crestez, din ce în ce mai fin, până la firul de geană nedezlipit de la ultimul somn, până la mâduva osoasă, până la hematii, axon şi la celulele cu con ...
Dar tot degeaba, pentru că ceea ce eu crestez se adună în jurul meu, în grămezi-grămăjoare, valize şi valijoare, cutii-cutioare, care tot cresc, se lăţ-lungesc şi se-nmulţesc  până când depăsesc chiar şi blocul în care, uneori, locuiesc…

Concluzie: 
Cu unele zile nu e bine să te pui, aşa că dau "undo" , ascund cutterul şi pierd acetona înapoi în geantă.

Alternativă: 
Plec la culcare şi  mă tratez cu un strop de uitare…



Un  cucui haihui, de pe fruntea nimănui, tocmai căzut din pat, buimac, a decis ca, de acum înainte, AICI  să  fie casa lui.