____________*


-    Markus?
 Nu cred, Markus e tâmplarul acela ursuz şi cam agresiv, pe care l-am chemat să îi aranjeze patul. Poate Ioan. Sau dacă vrei : Gian, Ivan, João, Jovan, János, Johann, Jean, John, Giovanni, Juan, Jan.
-  Oricum ar fi, e binecuvântarea Domnului.

Peste câteva zile se va întâmpla şi ei încă nu îi găsiseră numele. Toate semnele arătau că va fi băiat. Primul copil. Nu puteau sa rişte sa i-l greşească, căci asta l-ar fi urmărit toate zilele. Bunăoară Ioan avea cifra destinului 3 şi asta ar putea însemna nu numai că va fi iscusit în  mânuirea vorbelor sau în orice artă asupra căreia se va apleca, dar şi că va fi  o persoană superficială, indolentă,  iar asta ei nu voiau cu niciun chip să se întâmple. Aşa că începură a cerceta bine numele şi asocierea lor cu numerele şi hotărâră să dea copilului lor cât mai multe, astfel încât să nu îl priveze de nici o calitate pe care acestea i le-ar fi putut oferi, iar dacă vreunele ar fi avut şi cusururi, punându-i mai multe şi le-ar fi  anulat cumva intre ele pana la urma.

Când ziua a venit şi copilul a trebuit declarat şi înregistrat cum se cuvine, părinţii prezentară  funcţionarului însărcinat cu această îndatorire următoarea listă: „Ioan-Radu-Vicenţiu-Oskar- Pablo-Vlad-Antoniu-Eduard-Martin-Paco-Wiliam-Jorje-Tashiro-Flavius-Laviniu-Irin-Ursu-Constantin-Victor-Jean-Adalbert-Hristu-Yiannakis-Alexandru-Dumitru-Dan-Theodor-Kamil- Bogdan-Lucian-Oleg-Enrico-Khrysztof-Abel-George-Sacha-Paul-Claudiu-Damir-Igor-Petre- Şerban-Denis-Stephan-Horia-Sorin-Lars…” şi tot aşa, pe câteva pagini bune. Funcţionarul fu însă avertizat că lista va fi completata în următoarele zile. Părinţii furnizară astfel biroului local de stare civilă alte şi alte liste de nume (poate ca unele se repetau, însemnând acelaşi lucru în diverse limbi dar aici interveneau numerele). Funcţionarul care  primise iniţial cazul fu desemnat să se ocupe exclusiv de dânsul. Şi adevărul este că povestea aceasta îi ocupa tot timpul. 

Trecuseră ani de la naşterea băiatului şi părinţii lui tot continuau să îi completeze acestuia numele, iar certificatul de naştere tot nu se mai termina. După ce finalizaseră dicţionarele, părinţii se apucaseră să scotocească prin cărţile de literatură şi culeseseră şi de aici personaje masculine, spre exemplu : „Hans, Oliver, Huckleberry, Winnetou, Remi, Tom Degeţel, David (Copperfield, desigur)”.. si aşa mai departe.  Ba puseseră pe lista şi nume cum ar fi Micul Prinţ, ca să fie.  

În timpul acesta, băiatul creştea şi ceilalţi copii nu îl prea băgau în seamă căci nu ştiau exact cu ce nume să-l strige. La şcoală era trecut în catalog cu o linie. Mai târziu, când îşi continuă studiile, alţii, mai înţelepţi, îl înlocuiseră cu o stea. Într-o zi, o fată se îndrăgosti de el, căci îndrăzniseră să îşi spună simplu « tu », neinteresându-i prea multe, dar povestea lor se sfârşi în ziua in care fata, care voia sa fie mai mult, decise să îl prezinte părinţilor.

Băiatul devenise între timp adult, părinţii lui se duseseră pe rând, dar nu înainte de a lăsa lumii moştenire găsirea întregului nume. Funcţionarul însărcinat cu completarea certificatului ieşise şi el demult la pensie si treaba asta fusese dată pe rând altora, mai tineri. Acum se ceruse familiilor, la nivel internaţional, sa doneze câte un nume. Pe funcţionarii din prezent se pare că introducerea de curând a codurilor numerice personale i-ar fi putut ajuta, dar  Moartea, care ar fi venit şi ea la rând să îl caute, s-ar fi găsit într-o situaţie unică: să strige un număr.

Venise rândul să facă donaţia şi familia mea şi mă desemnaseră pe mine drept donator, dar în capul meu se făcuse brusc un mare gol


…………

O bătrână mă scutură puternic de umăr (se vede treaba ca adormisem), zicându-mi : ridică maică şi tu coliva  şi spune odată numele”. 

____________
* fără nume

Într-o dungă


Zebrele se sculaseră târziu în acea dimineaţă. Visaseră ceva urât: se făcea că cineva le furase comoara, cea care le făcea unice. Când prima se privi în oglindă, se stârni panica: le dispăruseră dungile. Vai, se simţeau dezbrăcate. Cum să apară în lume  aşa goale!? Merseră şi se acoperiră cu nişte rulouri din frunze, dar cum clima era  în general foarte caldă, acestea se uscară iute.

Sunaseră apoi la surorile lor de la zoo şi aflaseră că şi acestora li se întâmplase fix acelaşi lucru. Ele încercaseră să se lipească de gratii, să simuleze lipsurile, dar copiii, vigilenţi, nu se lăsaseră duşi cu preşul, astfel că acestea plângeau acum pe înfundate în cuşcă.

Ştirea se dăduse şi la televizor, aşa ajunsese la  Luca. Unde dispăruseră dungile ?  se întrebase atunci indignat puştiul. Apoi îşi prinsese părul blond, în dezordine, cu o bentiţă şi pornise la luptă: va cerceta şi va prinde el hoţul, nici o faptă nu va rămâne nepedepsită.   Începu să îşi agite braţele în aer, dar lângă el nu era nimeni altcineva care să îl vadă ori sa îl asculte, în afara pisoiului Mişa. Mişa ascultase şi el, dând din mustăţile lungi, veştile sumbre.

Luca puse mâna pe hârtie şi pe un creion să facă planul de acţiune. Căută cu ochii prin casă ceva de care să se agaţe şi dădu de uşa de la şifonier. Vai, cum de nu se gândise?  Asta să fie ?  Chiar părinţii lui să fi fost hoţii ? Uite câte tricouri, bluze, eşarfe şi pantaloni, toate cu dungă.  Va face dreptate, se va duce în  Africa şi la zoo şi le va restitui bietelor zebre comoara. Şi se porni pe decupat, iar dungile astfel strânse le puse în pungă.  Apoi adormi epuizat de aşa aventură.

Mişa, neconsultat de Luca atunci când începuse lupta, sărea prin casă agitat la gândul că tot dezastrul din dulap avea să i se impute şi nici nu i se părea cel puţin că rezolvaseră problema astfel încât să stea şi blăniţa lui liniştită. Începu să îşi frece nasul cu lăbuţa: dacă rezolvarea nu fusese cea de mai sus,  să  fie atunci vorba despre o molimă ? Să fi făcut zebrele, stând prea mult timp la soare, o boală gravă de piele? La blestemul  cailor nedreptăţiţi vreme lungă nici nu îndrăzni să se gândească Mişa, pentru că nu voia să îl ajungă. Îşi scuipă de trei ori în blăniţă, cu aşa ceva nu e de glumă, apoi adormi şi el pe covor, ronţăind la un ciucure.

Părinţii lui Luca, ajunşi acasă şi văzând dezastrul, au fost convinşi pe loc că se întâmplase o răzmeriţă. Si cum părinţii au uneori dreptate, aşa se şi întâmplase: dungile, sătule să fie călcate în picioare ori puse drept semne de punctuaţie, se răsculaseră şi fugiseră. Cum însă erau din fire blânde, se speriaseră de înmulţirea accidentelor de circulaţie şi a neînţelegerilor din documente şi reveniseră.

Zebrele se uită de-acum şi mai mândre-n oglindă. Leoparzii în schimb tremură: dacă se vor gândi la asta şi punctele ?

Noros - calul lui Făt Frumos şi Stela


Această povestioară este din vremurile de demult, când Făt Frumos încă mai purta plete şi avea un rost. Rostul lui de zi cu zi era Cerul.  Spre exemplu, le făcea păsărilor traseul şi numai să fi îndrăznit vreuna să o fi luat pe-un drum greşit, că se supăra aşa de tare încât biata vietate nici nu mai cuteza să îi apară a doua oară în cale. De altfel, nici nu mai putea, aşa, cu penajul prăjit, pentru că trebuie sa ştim că, atunci când se supăra, Făt Frumos tare ardea.  

În mare zis, Făt Frumos se asigura ca Cerul nu e niciodată murdar sau trist. Apoi, când în spatele lui se întâmplau lucruri care nu erau pentru ochii oricui (bunăoară când se schimbau ielele) şi trebuiau astfel trase perdelele, aceasta era tot în sarcina lui.  Pentru astfel de treabă Făt Frumos apela la calul lui, căruia îi dădea bice să zboare ca vântul. Şi, pe măsură ce viteza îi creştea, Calul  se tot înspuma (spuma de lapte, de zmeură, de păpădie sau de ce mai mânca).   Făt Frumos o culegea şi apoi o aranja în straturi,  ca un mare pictor ce era (am uitat să spun ca tot el avea şi aceasta răspundere a restaurării culorii).

Făt Frumos, cum am arătat, lucra ziua, iar noaptea, ca oricine altcineva, se odihnea. 
In schimb, Noros, căci aşa îşi botezase Făt  Frumos calul, noaptea stătea cu gura căscată la stele.
Îşi pusese de la o vreme ochii pe una , Stela, pe care nu o mai slăbea. Se pare că privirile lui insistente erau observate  de ea,  caci, la fiecare clipire a lui Noros, se înroşea. Şi uite-aşa, noapte de noapte, până când între ei se născu o mare atracţie.  Noros îşi dorea atât de mult acum să o întâlnească în carne si oase, încât nimic altceva nu mai conta. Nu mai vorbea, nu mai mânca, din care cauză chiar şi producţia de spumă suferea.

Făt Frumos bănuia că se întâmplă ceva, aşa că, într-o noapte, rămase treaz şi, ascuns după un copac, prinse a-i spiona. Din felul în care Noros o privea pe Stela, Făt Frumos înţelese pe loc care ne este problema.

Cum ţinea foarte mult la calul lui şi, în plus, dacă situaţia mai dura,  risca sa îi strice chiar lui reputaţia, Făt Frumos decise să-i vină lui Noros în ajutor, dar, aşa, în secret, nedorind să îi rănească acestuia orgoliul.  Făt Frumos trimise astfel vorba Lunei, sora lui,  rugând-o sa o dezlege pe Stela de obligaţii şi să o lase să vină pe Pământ. 

Luna se învoi, iar într-o noapte, cam pe la miezul ei, în timp ce Noros îi făcea bezele, Stela clipi de câteva ori şi dispăru.  Ce jale pe Noros nici nu pot să vă spun. Inima i s-a oprit în loc când a văzut-o pe Stela dispărând la orizont şi scufundându-se în mare.

Dar poate ca nu era totul pierdut. Noros, ştiindu-l pe Făt Frumos bun, îi ceru acestuia voie să plece din slujba lui să îşi caute iubita. Făt Frumos îi dădu drumul (la urma urmelor va vedea el cum va face cu norii, nu asta era important acum). 

Noros goni ca gândul până la marginea mării , dar nici urma de Stela lui: poate s-o fi dus în adânc…

Acum apare mare problema : pe cât de priceput era Noros al nostru la zbor, pe atât de neajutorat era când venea vorba de înot.  Dar Făt Frumos se găsea  tot timpul  prin zonă.  Şi cum povestea asta, dacă ar fi rămas aşa, nu-ar fi avut niciun rost, se milostivi de calul lui şi îl transformă intr-un căluţ de mare, campion la sporturi acvatice.  
Cu aşa forţe noi,  Noros o găsi îndată pe Stela, roşie ca racul acum de emoţia revederii.

Şi uite aşa au trăit cei doi fericiţi până la adânci bătrâneţi şi, cu siguranţă,  o mai fac şi astăzi.

Cât despre Noros, acesta nu şi-a uitat menirea dintâi  şi este principalul furnizor al lumii de  spumă de mare sau piatra ponce.

Insula K - o poveste în căutarea unor personaje


Cineva spune nişte cuvinte. Stă aşezat pe un scaun. Scaunul stă aşezat pe nisip. Nisipul stă, când nu îl bate vântul, aşezat direct pe o insulă. Insula are numele format dintr-o literă. Litera este lăsată să cadă.  La latitudinea ta.  Lângă scaun e un pahar cu vin. Vin roşu, la temperatura camerei.

Cineva spune alte cuvinte şi în braţe i se aruncă o Pisică.   Să zicem albă, deşi n-am cercetat-o încă-n amănunte. Câteva şoapte la urechea Pisicii şi apare un val. Pisica face din el un ghem, de care se agaţă cu lăbuţa.

Cineva mai bea nişte vin şi cântă. Pe cer se face o pasăre care ţipă (nu, pasărea asta o voi tăia, pe insula mea este linişte).   

Pisica desface ghemul şi din conturul lui răsare un Şoricel. Daca Pisica este albă şi vinul roşu, atunci Şoricelul are breton. Şi este negru-nchis, ca-ntr-un tablou. Şoricelul doarme într-o bulă şi visează.  O muscă i se aşază pe nas.

Cineva îi pune Pisicii la gat un clopoţel, să o audă când pleacă. Pisica  străbate insula vrând sa o pună la punct. Ea, cuminte, ascultă şi restrânge la maximum : la  scaun, la paharul cu vin şi la ei.
Vai, îmi lipseşte un personaj ! Ce s-a întâmplat cu el?! A plecat dup-o mătură.
El, ultimul personaj, e cel  care de fiecare dată e pus sa facă ordine. Acum are de dat afară din scena tot nisipul.

Dar Cineva e încăpăţânat. O ia de la capăt: un scaun se afundă-n nisip, în scaun se afundă Cineva, în braţele lui se afundă o Pisică, în gura Pisicii se afundă  un Şoricel, Şoricelul se  afundă în vis cu  o muscă, musca şi ea se afundă într-o lene, lenea se afundă într-un căscat, căscatul se afundă într-un somn adânc… mai bine să punem punct, că s-a făcut totul praf şi pulbere.. şi să vină mai repede Personajul cu ordinea, să strângă.
Nu, el vine mai târziu, acum e rândul  Pisicii.

Pisica îşi pune întrebări:
-          Cum am ajuns aici?
-          Ce formă are insula ? Se înscrie  ea într-un dreptunghi ?
-          Ce vânturi bat şi de unde ?
-          Cu ce balsam şi-o fi spălat Cineva puloverul ? (a spus Cineva că pisicile  trebuie  să îşi pună numai întrebări inteligente ?!)
-          Ce nume să îi dau Şoricelului?
-          În ce dată suntem ? E  aşa de bine c-aş continua să îmi trăiesc pe insula K toate cele 9 vieţi.
Dar cum noi n-avem decât una, să ne oprim aici din şirul de întrebări şi să trecem la următoarea, cea a Şoricelului.

Sfrrr..sfrrrr… musca e în visul lui aeroplan şi Şoricelul alunecă pe mare, tras de firul unui păianjen cam aerian. Peşti vrăjiţi i se agaţă veseli de mustăţi, iar el le scoate limba .. sfrrr..sfrrr…
Pe Şoricel ar fi mai înţelept să îl lăsăm în continuare în visul lui.. n-am vrea să ne găsim în pielea-i când se va fi trezit prăjit la soare, pe nisip, cu o pisică alături.

Iată c-a apărut, într-un sfârşit, şi mătura. Puţină curăţenie, vă rog, să nu lăsăm în urma noastră nimic nelămurit.
Personajul cu ordinea spuse : Ah ce mizerie aţi făcut !  Iar eu am misiunea delicată sa curăţ nisipul. În plus, trebuie să vă mai şi spun  care e adevărul.
La ipoteza am avut, cu tot cu mine, 4 personaje (ghiciţi voi care este care). După desfăşurarea evenimentelor şi după ce am  stat atent şi am socotit,  fir cu fir prin nisip, mie mi-au dat mai multe… Hai, repede, că ne-a expirat deja timpul, să iasă la lumină intrusul!

Auzind toate acestea, musca se făcu nevăzută!                    

de _ _ a_o_ _ e


Nu ştiu cum s–a strecurat înăuntru. Nu-i exclus să fi lăsat chiar eu uşa deschisă,  înadins, dintr-un exces de prietenie.  La început s-a comportat civilizat, abia o simţeam. Cu vremea  a devenit o prezenţă stabilă, ca  o durere de măsea.  Surdă.  Mută nu e. Urlă.  Am surprins-o în seara asta lătrând câinii, dând sa rupă sârma.  Mi-a lăsat un gust rău în gură,  de sânge şi de rugină.  A început să îmi fie frică să o mai scot afară, din cauza acestor porniri barbare, şi, totuşi, am constatat că ii face bine plimbarea. Cât mai lungă. Îi uzează din încăpăţânare. O oboseşte şi, pentru câteva ore, doarme. Abia atunci pot să iau şi eu o pauză şi să-ţi scriu o scrisoare, ca asta în care să îţi povestesc cum mă roade.  
Ziceai că timpul trece cât vrei de uşor, că e doar o convenţie.  Nu ştiu, eu n-am consimţit la nimic, aşa că, şi de-ar fi o convenţie, din punctul meu de vedere e nulă.  Tot ce vreau e să îmi lase pereţii în pace, să nu îşi mai înfigă pumnul printre crăpături, să le lărgească, să treacă prin ele vântul. Mi-e tare teamă de vreo zgâlţâitură mai zdravănă, cum se anunţă.   Atunci s-ar face totul praf şi pulbere.   Ca oasele pe care mi le tocesc milimetric de  drumuri, cu gândul că, poate, te uită.   

[În(ger)eşti]


Într-o seară, acum câteva săptămâni, într-o atmosfera plăcută, la un vin fiert cu portocale şi cu poveşti, mă întâlnii cu prietena mea Lena, proaspăt angajată medic rezident la spitalul de psihiatrie de la noi din oraş. Întâlnirea era aranjată pentru a sărbători revederea noastră, după câteva luni în care Lena fusese prinsă cu pregătirea pentru ocuparea respectivului post. Lena, entuziasmată de noul ei loc de muncă,  începu să îmi spună:

Ne-a venit astăzi la camera de gardă un pacient tare simpatic (nu i-am reţinut numele). Era incredibil de luminos şi din când în când izbucnea în hohote de râs. Fabulos şi molipsitor (trebuie să recunosc  că Lena avea dreptate: arata cu totul schimbată, iluminata şi ea şi, din când în când, fără legătură cu subiectul, se oprea şi chicotea).

La început, zise Lena, m-am întrebat ce putea să caute acolo acel domn, care  părea a fi chiar sănătos, mă rog, atât de sănătos cât poate fi oricare dintre noi. Îmi si ziceam că l-or fi adus la noi din pură invidie, tipul părând a fi un fericit fără măsură ori pricină.  Înainte de a izbucni în râs, pacientul nostru se concentra pe cate un om din jur şi îi zicea foarte serios, arătându-l cu degetul:  «te-am înghiţit».  

Ştiu că nu se face asta, dar după ce a înghiţit un paznic de 2 m pe 2 , îmbrăcat precum ţestoasele ninja, nu m-am putut abţine să nu izbucnesc şi eu în râs, căci tipul avea cel mult 1,75 şi era numai piele şi os (unde i-o fi băgând ? – nu îmi puteam scoate din minte).  Asta în condiţiile în care am înţeles  că până atunci mai făcuse cel puţin vreo 20  astfel de victime. Dându-mă de gol prin rasul meu necontrolat,  evident că mă înghiţi şi mine.  (Acum era rândul meu să mă amuz copios, imaginându-mi-o pe Lena înghiţită de individul acesta curios).

Lena  se lămurise curând că tipul fusese adus la ei pentru ca umbla pe strada aproape gol. Îl găsise poliţia comunitară, alertată de nişte cetăţeni « de bine », speriaţi de influenta nefastă pe care acest individ ar fi putut-o avea asupra tinerilor, iar nu de ceea ce acesta ar fi putut păţi, date fiind temperaturile negative.  La  întrebarea de ce umbla aşa, tipul nostru le răspundea celor curioşi că  e o situaţie temporară, de descoperire. Spunea că penele de pe aripi i s-au scuturat, găsindu-se el în perioada de regenerare p(l)enară, dar sa stea fără grijă că, în scurt timp, o sa îşi revină.  

Lena  nu avea informaţii de ultimă oră despre starea tipului, deşi era în mod evident interesată de caz. În alte condiţii, îmi zicea, dacă l-aş fi întâlnit pe stradă – îmbrăcat, desigur – tipul era atât de fermecător încât sunt convinsă că m-aş fi îndrăgostit de el pe loc. Şi ştii ce mai era curios.. tipul mirosea foarte puternic  a ceva ce punea mama în  laptele de pasăre, după care mă înnebuneam când eram mica.  
Imaginea Lenei îndrăgostită de acest personaj misterios, aripile, râsul contagios, îmi declanşară atunci o amintire :

Eram în anul I de facultate şi tocmai cunoscusem un tânăr teolog, mai mare cu vreo doi ani ca mine.  între noi se înfiripase curând o ciudată prietenie. Ne vedeam seară de seară, după cursuri, şi obişnuiam să mergem mult pe jos, discutând  de toate, verzi si uscate,  câte-n lună şi-n stele şi alte asemenea, de trebuinţă. Spre deosebire de colegii mei de facultate, care erau de-a dreptul anoşti, cu gandul doar la fete şi la băutură, băiatul ăsta era cât se poate de interesant şi totodată serios. Cred că ar fi putut să îşi aleagă să studieze orice, avea o memorie incredibilă, citea în fiecare noapte cel puţin până la patru, dar nu numai  cursuri de teologie ci de toate, literatură, filozofie, geografie. Era mai cu seamă interesat de îngeri  (dar nu de lucruri din acelea pe care le ştie oricine, cum ar fi câte aripi  au sau în câte coruri sunt împărţiţi), Nu, el era interesat  de cum iubesc ei, fără limite.

Eu despre îngeri nu cunoşteam pe atunci  nimic mai mult decât  o rugăciune. Cea pe care mă învăţase bunica să o spun, cu înger îngeraşul meu.  Şi,  spre ruşinea mea, recunosc, nici despre iubire nu ştiam mare lucru. Aşa că întâlnirile  şi discuţiile cu el deveneau pe zi ce trecea  aproape un drog. Peste toate, prietenul meu era şi deosebit de generos. Pe el nu îl  văzusem niciodată punând ceva în gură, în schimb, de fiecare dată avea în buzunar,  special pentru mine, învelită într-un şerveţel, câte o prăjitură. Poate din cauza asta îmi şi amintesc de el  ca de un miros de « ceva dulce » cu vanilie.  

De la un timp începuserăm să facem şi exerciţii de iubit îngeresc. Mai întâi cele din  faza « unu la una », care se terminau invariabil  cu ‘’te-aș mânca de drag(ă) ce-mi eşti ’’. Apoi, aceasta etapă fiind depăşită, ne aşezam în câte-un loc plin ochi  şi, privindu-i pe cei din jur,  ne apuca din senin o mare fericire şi le şopteam în gând fiecăruia şi tuturor  ‘’……...’’. După care, izbucneam amândoi într-un hohot de râs, atât de profund că ne dădeau lacrimile.

Experienţele acestea nocturne mă schimbaseră complet. În anul acela cred ca am crescut mult (aşa de mult mă înălţasem, că trebuia să port numai fuste scurte, pantalonii venindu-mi de acum toţi doar pe  trei-sferturi). Dar nu era numai asta,  partea neobişnuită e că atunci când eram cu el simţeam că plutesc şi nici măcar nu obişnuia să mă ţină de mână, ci de pe după un umăr, iar dacă stau să socotesc,  era cel drept tot timpul.     

Vă întrebaţi, ca să nu o mai lungesc (că nu mai am oricum unde, atât de sus se ajunsese),  ce s-a întâmplat cu prietenul meu de care va tot povestesc.  Ei bine, într-o seară, fără ca ceva să mă prevină, aflându-ne noi ca de obicei într-o intersecţie plină, a dispărut pur şi simplu din spatele meu,   fără urmă (poate ar fi trebuit să mă îngrijoreze senzaţia neobişnuită,  de curent ascendent, pe care am simţit-o chiar înainte să îi remarc lipsa, dar in fine..).  Am întrebat de el peste tot, l-am căutat pe străzi,  la spital, la facultate, i-am întrebat colegii de cămin, nimeni nu ştia nimic.  Ce mai, părea că intrase în pământ. Sau, ca să fiu mai aproape de felu-i de a fi, că se ridicase la cer.   

Am suferit mult ca m-a părăsit aşa,  fără să spună, dar, dacă stau mai bine să mă gândesc, cred că  nu a fost zi de atunci în care  să nu îl am în mine, după cât de multe îi spusesem…

Hei, ce-i cu tine ? Nu te mai interesează ce iţi povestesc ? – mă certă Lena, care văzuse că rămăsesem pe gânduri.  îmi cerui scuze, pretextând că sunt obosită şi trebuie să plec , dar o rugai ca, a doua zi, dacă avea veşti despre starea pacientului, să mă tina şi pe mine la curent.

A doua zi, L. se ţinu de cuvânt. Mi-a dat raportul complet. Pacientul ei se pare ca ajunsese în acea stare dintr-o mare iubire, care îl făcuse să uite complet de sine. Tipul era amnezic, se pretindea înaripat şi acel « te înghit » însemna de fapt ‘’……...’’.  

Ştiu, îi spusei,    şi Lena rămase uimită, dar în ciuda acestui fapt continuă :” iar  dacă vrei sa ştii cum îl cheamă, te lămuresc…”

Dar eu nu o mai ascultam de mult , căci brusc începuse să miroasă frumos în jurul meu, a …. 

Înăuntru



- Ai auzit ce a păţit C. de la parter ?
­- Nu. Ce?
- A venit salvarea şi l-a luat. A fost mare scandal în bloc.  Se pare că a înnebunit. Ce ciudat, părea un om tare echilibrat şi liniştit…

Conversaţia vecinelor continuă, dar eu fiind nevoita sa intru in casa, nu o mai auzii.  Mă întorceam chiar atunci de la spital, unde îl vizitasem pe prietenul meu C.  În actul lui de identitate figuram drept persoana de contact, pentru că, neavând rude, ci doar o pisica şi aceea persană, să poată fi cineva anunţat în caz de accident sau alt eveniment.

Prima senzaţie când am dat cu ochii de el, la spital, a fost că e un copil fericit: adormise zâmbind.  Poate de vină pentru impresia asta a mea să fi fost lumina care îi curgea moale pe faţă –  azi  soarele  a fost deosebit de blând şi camera în care îl internaseră era din aceasta pricină incredibil de luminoasă.
Am discutat apoi cu medicul de gardă, care pe lângă alte lămuriri  despre investigații,  îmi citi pentru a înțelege mai bine situația, o parte din însemnările găsite la C. acasă: 

„Astăzi a fost  o zi pe care nu voi avea cum sa o uit. De dimineața, înainte sa plec la birou, uitându-mă in cutia poștală, ca de obicei după facturi, întrucât corespondenţa privată nu se mai poartă în această formă considerată perimată, am găsit pe lângă obişnuitele înştiinţări de plată de la diverşi furnizori şi o scrisoare purtând antetul autorităţilor. În aceasta stă negru pe alb scris că, începând de a doua zi, voi fi obligat sa trăiesc în casă. Mai exact au spus „înăuntru”, dar întrucât nu există precizări în înscris, aceasta a fost prima interpretare la care m-am putut gândi.  Nu îmi era clar ce reprezenta acea scrisoare, poate că s-o fi dat o lege în acest sens, dar putea, la fel de bine, fi şi o pedeapsă individuală ce îmi fusese aplicată. Toată ziua la serviciu mi-a stat gândul la întâmplarea de dimineaţă, mai ales că nu mă ştiam vinovat cu nimic.”

 Medicul îşi drese glasul şi mă avertiză că urmează o relatare uşor exaltată:

„Ziua  în care am primit scrisoare de condamnare, a fost ziua când mi-am luat practic  la revedere de la viaţă. Paradoxal sau nu, a  fost totuşi  ziua în care am fost cel mai fericit de până acum. Am umblat năuc pe străzi, bucurându-mă  până şi de fiecare groapă în care nimeream din greşeală.  Am râs şi am plâns în hohote, am mirosit cu nesaţ prin cate-un rond de flori  pământul jilav care deja prevestea primăvara. M-am  afundat cât am putut în nămol,  cu bucuria de a-l  simţi lipit de tălpi  pentru ultima oară.  De cer ştiu că nu m-am săturat uşor şi că l-am adulmecat până când m-am speriat să nu fi deturnat  din greşeală vreo pasăre.  Prietenii mi i-am strâns într-un loc şi  am stat treji până târziu. Trebuie să se fi  mirat, mă gândesc,  pentru că, spre deosebire de alte daţi când detestam sa mă bag prea tare în seamă,  atunci am fost peste măsură de vorbăreţ, le-am cântat la pian şi am dansat , mai cu seamă cu ea, care a şi rămas la mine până dimineaţă.” 

Auzind ultima frază citită de medic roşii – da, îmi aduceam bine aminte de acea seară în care C.  pur şi simplu a strălucit;  şi de cum m-a ţinut în braţe mi-am amintit cu nostalgie, căci aceea fusese ultima oară.
Medicul îmi spuse apoi că, din acea zi, prietenul meu nu s-a mai dus la serviciu şi nu a mai ieşit din casă. Nimeni nu l-a mai văzut ori auzit şi nu a mai primit de la acesta vreun semn de viaţă. Acest lucru, zise, putea fi confirmat de colegi şi de vecini, dar şi de înregistrările camerelor de supraveghere ale societăţii de pază.  Şi continuă să-mi citească:  

„Prima zi. Astăzi nu am ieșit. Nu știu ce mi s-ar putea întâmpla dacă nu respect cele cerute în scrisoare şi nu vreau să risc. Îmi imaginez ce e mai rău, așa că am decis să mă conformez. Pe măsură ce mă gândesc la condamnare, mă trec fiori de cât se poate duce ea de departe. Desigur,  nu o să ies din casă, dar dacă ceea ce îmi cer ei,  dacă ”înăuntru” înseamnă mai mult,  e chiar „înăuntrul” meu, asta chiar e cea mai crudă pedeapsă. Trebuie sa fiu gata pentru orice, așa că încep să mă pregătesc de renunțare. O să renunț pentru început la vorbit.”

„Cum locuiesc doar cu Lola si nu obişnuiam nici înainte să perorez  cu voce tare în faţa oglinzii din baie, prima zi in care am stat în casă şi am tăcut mi s-a părut la început a fi aproape normală, bunăoară ca o zi de carantina, când din cauza răguşelii nu poţi vorbi şi medicul ţi-a interzis să ieşi. Durerea a  venit mai târziu,  spre seară, la ora când obişnuiam să o sun sau să ies să mă întâlnesc cu ea afară .. mi-am realizat neputinţa  şi mi-a venit atunci să ţip şi ţipătul ăsta să mi se înfăşoare strâns de beregată până când..  am adormit hohotind şi am continuat să mă zvârcolesc şi să suspin.”

„M-am trezit sfârşit. Noaptea ce s-a încheiat mi-a oferit prima imagine a tabloului de coşmar ce va urma. Poate o să rezist un timp, îmi tot zic, dar mă simt atât de slab; am început  să mă rog neîncetat în gând , asta îmi mai uşurează inima. Lacrimile vin în seara asta, pentru ultima oară, ca o uşurare.” 

„De astăzi va trebui să-mi reprim orice manifestare fizică şi emoţională. Sunt deja amorţit de nemişcare.  Lola își cere mângâierea de bună dimineaţa, dar degetele mi s-au înţepenit. Nu mă mai dau jos din pat.  Stau şi citesc cu disperare, până am senzaţia că orbesc şi că litere îmi intră direct în retină. Ascultat şi muzică, tare, cu volumul la limită. Lola nu m-a părăsit, dar se uita din ce în ce mai mirată la mine.” 

Apoi, a doua zi, prietenul dvs. nota: „Azi m-am trezit cu o durere cruntă în piept. Nici nu mai văd bine : mult gri, ciudat ar fi trebuit sa fie albi.. în fine. De azi va trebui să mă opresc din citit, să privesc ori să ascult ce îmi doresc. Doar ce se transmite la TV. Vai,  nici să urlu nu îmi  va mai fi  permis şi  nici urechile să mi le astup, să nu le mai aud ororile… „

Aceasta este în mod firesc ultima însemnare, îmi spuse medicul şi o citi: „ Astăzi  va trebui să renunţ şi la scris. Testamentul şi ultimele socoteli sunt chestiuni de mult timp rezolvate, dar acum că toate celelalte s-au dus aş fi avut nevoie mai mare... Cuvintele, stările, emoţiile care s-au tot strâns mi se învălmăşesc în cap, mi se scurg prin vene, se concentrează în muşchi şi în articulaţii, se folosesc  de corpul meu şi izbucnesc...”  

Stimată doamnă, îmi spuse în continuare medicul de gardă, ceea ce a urmat acestei ultime însemnări e evident. Prietenul dvs. a fost găsit inconştient şi plin de sânge de către angajaţii noştri, alertaţi de vecini. Suspectăm că a încercat să îşi ia viaţa. Casa toata era răvăşită. Pereţii erau loviţi, zgâriaţi, geamurile şi uşa sparte, mobilele aruncate care-ncotro, televizorul distrus.. pe jos am găsit foi împrăştiate … am găsit şi o pisică ... pare traumatizată, săraca… poate vă înduraţi şi o luaţi la dumneavoastră cât pacientul va sta aici. Apoi, când  acesta se va externa, daca acest lucru va fi posibil, v-am ruga sa aveţi cu el mare răbdare. V-am sugera doar sa staţi lângă dânsul, să îl ţineţi în braţe şi să îi vorbiţi cu glas blând, chiar dacă nu veţi primi pentru moment sau poate niciodată vreun răspuns.

Şi să nu uit … i-am consultat avocatul pentru a înţelege ce anume a declanşat toata  aceasta poveste absurdă. Acesta a declarat sub jurământ că pedeapsa invocată de dl. C. în însemnări nu se aplică încă, iar despre vreun proces în care C. să fi fost implicat – nici vorbă.

Bănuim că dl. C. a primit, ca de altfel toţi ceilalţi locuitori ai oraşului nostru, înștiințarea aceea despre efectuarea unei simulări de alarmă nucleară, în care ni se cerea să stăm înăuntru.. şi, știți, înştiinţarea în forma iniţială nu specifica faptul că tot ce ni se cerea era să nu ieşim o oră din casă.  
Din păcate dl. C.  cu imaginaţia sa bogată …  

Întâmplare


Am patru picioare şi o tăblie maro, nu foarte groasă. E tare-nghesuială şi, de atâta fum,  aproape că mi s-a dus şi glasul. Şi plictiseală mare. Aceiaşi indivizi în ale căror vene nu curge altceva decât cafea şi un somn lung cât o boală de oase. Stau aşezaţi sprijinindu-se în coate de tăblia mea şi nu mă bagă în seamă.  Ah, cât aş vrea să se deschidă uşa şi să intre şi în taverna asta cineva care să aibă de spus ceva. Dar uite, văd pe geam un personaj cărând ceva. Poate o fi intrând. O fi vreun vânzător ambulant.  Cât de mult mi-ar plăcea. Poate în valiza aceea o fi ducând şi pentru mine o carte din care sa îmi citească o nuvelă, o poveste, ceva  care să mai alunge monotonia. 

Încep să îmi tremure picioarele şi să mi se înmoaie de pe la genunchi. Numai de ar intra. Deodată îmi străfulgeră prin straturi un gând : şi dacă totuşi nu va fi aşa , eu  ce mă fac fără povestitor pentru povestea mea ?

Ooo.. dar ce-i cu ameţeala care mă ia? Şi uite că mă înalţ şi că zbor... vai, chiar prin fereastră , prietena mea.. (ştiu că sunt o masa pentru o singura persoana , deci cea mai uşoara.. dar chiar şi aşa, puţin respect, să fi găsit altceva de  luptat.. ce face, domnule, din oameni cofeina asta .. sau poate că totuşi or fi băut altceva??).
Hmm.. fără prea multe cucuie şi fără fracturi .. am căzut chiar în picioare .. şi încă mai pot articula... păi este chiar bine pentru vârsta mea…

...

Dar ce-i cu zgomotul asta? Mă întorc şi văd aruncată în drum o masă. O fi vreun semn să mă aşez la casa mea?! Mă uit mai atent la ea şi îmi trec palma peste blatul ei neted încă. Prin degete simt nişte furnicături şi în palmă parcă se înnoadă nişte fire pierdute demult.   O iau acasă, sa fie a mea.

...
Ce bine, ce bine! Mă ia!  Aş sări în sus de fericire dacă nu s-ar potrivi în continuare mai bine sa fiu o masă cu/minte.

...

Ajunşi acasă, masa şi povestitorul se aşază unul in fata celuilalt, in dreptul ferestrei. Masa avea o slăbiciune pentru lumina (lunii, fireşte), pe care povestitorul i-o împărtăşea. Şi uite-aşa masa învaţă în timp cum e cu scrierea – chiar dacă într-un fel de-a-ndoaselea.  Uneori îl auzea citind ce scria – asta era pentru ea fericirea. Alteori, el doar tăcea, iar ea descifra cuvinte încrucişate în tăcerea sa.  Şi mai era momentul acela unic, pentru care ea aştepta cu înfrigurare dimineaţa, când el o ştergea şi  o mângâia, iar linia vieţii din palma lui se împletea cu linia destinului din inima sa.

Descoperirea lui (cea pentru care e spusa, de fapt, toata povestea) avu loc într-o zi când, aplecat să ridice o foaie, povestitorul văzu că masa lui de scris avea un sertar ascuns (i-ar fi spus chiar ea despre latura asta a sa dar, după scriere, învăţase de la el tăcerea).  După cat de greu se deschidea, părea că sertarul stătuse închis mult timp. Înăuntrul lui se afla un manuscris pe care, văzându-l, povestitorul ramase înmărmurit, pentru că era exact partea care îi lipsea ca să îşi poată duce la bun sfârşit lucrarea de căpătâi, care avea ca tema „ca”.

...

Dedicaţie: Olgăi, cea pe a cărei simplitate şi echilibru mi-am bizuit opera. Mulţumesc întâmplării care ne-a adus împreună.

...
Masa, cea pentru care povestitorul lăsase cartea deschisă la prima pagină,  tremura: poate voi nu ştiţi dar ea era Olga. În sertarul acela ascuns se găsea şi un certificat de naştere: Olga –masă de scris, din lemn de nuc – 1937.


Pantofarul



Şi întâmplarea aceasta o datorez tot prietenei mele D. – are ea o sensibilitate ascuţită, care o face să aibă acces la o lume prea puţin vizibilă nouă, celorlalţi, care trăim cu ochii mai mult în soare. 

D. mă luă într-o zi de mâna – nu o să uit, era ca azi -  şi îmi zise că are să mă prezinte cuiva, care sigur o să mă ajute. Ştia de problemele mele cu somnul şi era convinsă că întâlnirea pe care mi-o propunea era o soluţie.

Mă duse, aşadar, prin Bucureştiul vechi prin care ne plimbam împreuna mai cu seamă în nopţile de vară (ne amuzam uitându-ne la vitrinele anticariatelor şi la rochiile hidoase, de mireasă). Încă nu începuse marea renovare, nu baruri, nu cafenele, nu lumini, doar nişte copii care băteau mingea prin praf sau jucau prin ganguri v-aţi ascunselea.

Printr-un astfel de gang o apucarăm şi noi.  Ajunserăm într-o curte interioară pavată cu piatră de râu, roasă de timp, printre care crescuse iarba (mirosul ei se simţea destul de profund). În curte erau mai multe uşi dar le lipseau numele, numerele, ori vreun semn de identificare ; toate aveau aceeaşi vopsea stacojie, scorojită. D. păru să aleagă una la întâmplare, după mai multe piruete făcute  îmi zise să intrăm pe uşa pe care i-o indica mâna dreaptă.

Sper sa fie acasă, îmi zise ; nu lucrează decât serile de sâmbătă şi duminică ; în restul timpului are altă meserie (e notar, am auzit, pasionat de testamente, dar nu cred sa aibă vreo legătură). Vezi , îmi zise D., că încălţările se lasă într-un loc special, la intrare. Eu purtam o pereche de sandale aurii din cureluşe fine, cu o floare, D. avea si ea in picioare nişte balerini de mătase.  Păşeam pe piatra rece – vai , ce uşurare, după ce îndurasem căldura unei zile cu cel puţin 36 de grade.  

Cel pe care mi-l prezentă D.,  domnul T.,   părea la prima vedere un om obişnuit, asta până ce îi priveai ochii înfundaţi in orbite.. avea .. e puţin spus.. o privire adâncă. Mă întrebă câte ceva despre mine şi ce nevoie mă aducea la dânsul. Îi povestii despre insomniile mele care nu treceau cu nimic şi mă făceau să umblu noaptea pe străzi, ceea ce nu era lucru foarte cuminte pentru o fată singură. Ceru atunci să îi aduc sandalele lăsate la intrare.

Sa fie pantofar ? Nu aş fi zis, după mâinile cu degete incredibil de lungi, cu unghii frumos rotunjite, aş fi jurat până la această cerinţă neobişnuită că este vreun pianist, iar D. mi-l prezintă pentru vreo audiţie (terapia muzicală fiind unanim recunoscută ca dând rezultate deosebite în cazul insomniilor).

Domnul T. ia în mâinile sale sandalele mele prăfuite, le cântăreşte, le măsoară, ia o lupă şi priveşte atent praful strâns pe ele (abia acum îl vedeam şi eu, înroşindu-mă) şi se opreşte cercetându-le atent floarea. Pare o specie de orhidee – zice – phalenopsis  - orhideea molie.  Dau din cap aprobator deşi era pentru prima dată când mă uitam cu interes la acea floare.  Problema dumneavoastră are soluţie, dar trebuie sa îmi lăsaţi pentru câteva zile aceste sandale. 

Deşi nu vedeam ce legătură ar putea fi între bietele mele sandale şi insomnia care mă chinuia, le lăsai cu gândul să revin, cum îmi spuse.

La întoarcere găsii cu greu uşa potrivita  - D. era plecată într-un turneu, iar eu, trebuie să mărturisesc, nu sunt aşa bună ca ea la mişcare.

Domnul T. era foarte luminos de astă dată, până şi în ochi îi ghiceam nişte sclipiri.  Părea semn bun pentru mine.  Mă rugă să iau loc într-un fotoliu şi începu să îmi explice.

Ştiţi, domnişoară (urăsc să spun « duduie ») problema dumneavoastră  era că aveaţi agăţate de tălpile încălţărilor foarte multe poveşti nespuse. Acestea se concentraseră în floare, care în timpul nopţii emana un miros tare – imperceptibil nasului dar foarte greu şi apăsător pentru inconştientul dumneavoastră. Acesta era cel care va împiedica să adormiţi. A trebuit sa le descos bine până să obţin aceasta informaţie. Să ştiţi, totuşi, că a fost o încântare să vă trag de limbă sandalele.  Poftiţi, aveţi aici o transcriere exactă a poveştilor. 
Dacă o să le citiţi înainte de culcare, somnul dumneavoastră o să se îmbunătăţească în mod considerabil. Cu timpul, când veţi învăţa singură cum să vă priviţi încălţările, veţi putea scoate de la ele toate poveştile cu care v-aţi întâlnit pe drum, astfel încât acestea să nu vă mai otrăvească nopţile. Ba, dacă le scuturaţi puţin, vă pot furniza şi nişte imagini,  ale privirilor lăsate în pământ, de care v-aţi lovit mai mult sau mai puţin din întâmplare. 
Vă mai aştept pe la mine dacă aveţi drum pe-aproape si vreţi să depănăm  împreună poveşti – spuse domnul T. şi se retrase.

Am plecat de acolo ţinând în braţe ca pe sfintele moaşte sandalele şi foile de hârtie pe care erau transcrise poveştile spuse de floare.  Seara, la culcare, începui să citesc  de pe foi, dar nu mai ştiu ce citii, pentru că, prima oara după mult timp, somnul  se lipi de mine îndată.