[În(ger)eşti]


Într-o seară, acum câteva săptămâni, într-o atmosfera plăcută, la un vin fiert cu portocale şi cu poveşti, mă întâlnii cu prietena mea Lena, proaspăt angajată medic rezident la spitalul de psihiatrie de la noi din oraş. Întâlnirea era aranjată pentru a sărbători revederea noastră, după câteva luni în care Lena fusese prinsă cu pregătirea pentru ocuparea respectivului post. Lena, entuziasmată de noul ei loc de muncă,  începu să îmi spună:

Ne-a venit astăzi la camera de gardă un pacient tare simpatic (nu i-am reţinut numele). Era incredibil de luminos şi din când în când izbucnea în hohote de râs. Fabulos şi molipsitor (trebuie să recunosc  că Lena avea dreptate: arata cu totul schimbată, iluminata şi ea şi, din când în când, fără legătură cu subiectul, se oprea şi chicotea).

La început, zise Lena, m-am întrebat ce putea să caute acolo acel domn, care  părea a fi chiar sănătos, mă rog, atât de sănătos cât poate fi oricare dintre noi. Îmi si ziceam că l-or fi adus la noi din pură invidie, tipul părând a fi un fericit fără măsură ori pricină.  Înainte de a izbucni în râs, pacientul nostru se concentra pe cate un om din jur şi îi zicea foarte serios, arătându-l cu degetul:  «te-am înghiţit».  

Ştiu că nu se face asta, dar după ce a înghiţit un paznic de 2 m pe 2 , îmbrăcat precum ţestoasele ninja, nu m-am putut abţine să nu izbucnesc şi eu în râs, căci tipul avea cel mult 1,75 şi era numai piele şi os (unde i-o fi băgând ? – nu îmi puteam scoate din minte).  Asta în condiţiile în care am înţeles  că până atunci mai făcuse cel puţin vreo 20  astfel de victime. Dându-mă de gol prin rasul meu necontrolat,  evident că mă înghiţi şi mine.  (Acum era rândul meu să mă amuz copios, imaginându-mi-o pe Lena înghiţită de individul acesta curios).

Lena  se lămurise curând că tipul fusese adus la ei pentru ca umbla pe strada aproape gol. Îl găsise poliţia comunitară, alertată de nişte cetăţeni « de bine », speriaţi de influenta nefastă pe care acest individ ar fi putut-o avea asupra tinerilor, iar nu de ceea ce acesta ar fi putut păţi, date fiind temperaturile negative.  La  întrebarea de ce umbla aşa, tipul nostru le răspundea celor curioşi că  e o situaţie temporară, de descoperire. Spunea că penele de pe aripi i s-au scuturat, găsindu-se el în perioada de regenerare p(l)enară, dar sa stea fără grijă că, în scurt timp, o sa îşi revină.  

Lena  nu avea informaţii de ultimă oră despre starea tipului, deşi era în mod evident interesată de caz. În alte condiţii, îmi zicea, dacă l-aş fi întâlnit pe stradă – îmbrăcat, desigur – tipul era atât de fermecător încât sunt convinsă că m-aş fi îndrăgostit de el pe loc. Şi ştii ce mai era curios.. tipul mirosea foarte puternic  a ceva ce punea mama în  laptele de pasăre, după care mă înnebuneam când eram mica.  
Imaginea Lenei îndrăgostită de acest personaj misterios, aripile, râsul contagios, îmi declanşară atunci o amintire :

Eram în anul I de facultate şi tocmai cunoscusem un tânăr teolog, mai mare cu vreo doi ani ca mine.  între noi se înfiripase curând o ciudată prietenie. Ne vedeam seară de seară, după cursuri, şi obişnuiam să mergem mult pe jos, discutând  de toate, verzi si uscate,  câte-n lună şi-n stele şi alte asemenea, de trebuinţă. Spre deosebire de colegii mei de facultate, care erau de-a dreptul anoşti, cu gandul doar la fete şi la băutură, băiatul ăsta era cât se poate de interesant şi totodată serios. Cred că ar fi putut să îşi aleagă să studieze orice, avea o memorie incredibilă, citea în fiecare noapte cel puţin până la patru, dar nu numai  cursuri de teologie ci de toate, literatură, filozofie, geografie. Era mai cu seamă interesat de îngeri  (dar nu de lucruri din acelea pe care le ştie oricine, cum ar fi câte aripi  au sau în câte coruri sunt împărţiţi), Nu, el era interesat  de cum iubesc ei, fără limite.

Eu despre îngeri nu cunoşteam pe atunci  nimic mai mult decât  o rugăciune. Cea pe care mă învăţase bunica să o spun, cu înger îngeraşul meu.  Şi,  spre ruşinea mea, recunosc, nici despre iubire nu ştiam mare lucru. Aşa că întâlnirile  şi discuţiile cu el deveneau pe zi ce trecea  aproape un drog. Peste toate, prietenul meu era şi deosebit de generos. Pe el nu îl  văzusem niciodată punând ceva în gură, în schimb, de fiecare dată avea în buzunar,  special pentru mine, învelită într-un şerveţel, câte o prăjitură. Poate din cauza asta îmi şi amintesc de el  ca de un miros de « ceva dulce » cu vanilie.  

De la un timp începuserăm să facem şi exerciţii de iubit îngeresc. Mai întâi cele din  faza « unu la una », care se terminau invariabil  cu ‘’te-aș mânca de drag(ă) ce-mi eşti ’’. Apoi, aceasta etapă fiind depăşită, ne aşezam în câte-un loc plin ochi  şi, privindu-i pe cei din jur,  ne apuca din senin o mare fericire şi le şopteam în gând fiecăruia şi tuturor  ‘’……...’’. După care, izbucneam amândoi într-un hohot de râs, atât de profund că ne dădeau lacrimile.

Experienţele acestea nocturne mă schimbaseră complet. În anul acela cred ca am crescut mult (aşa de mult mă înălţasem, că trebuia să port numai fuste scurte, pantalonii venindu-mi de acum toţi doar pe  trei-sferturi). Dar nu era numai asta,  partea neobişnuită e că atunci când eram cu el simţeam că plutesc şi nici măcar nu obişnuia să mă ţină de mână, ci de pe după un umăr, iar dacă stau să socotesc,  era cel drept tot timpul.     

Vă întrebaţi, ca să nu o mai lungesc (că nu mai am oricum unde, atât de sus se ajunsese),  ce s-a întâmplat cu prietenul meu de care va tot povestesc.  Ei bine, într-o seară, fără ca ceva să mă prevină, aflându-ne noi ca de obicei într-o intersecţie plină, a dispărut pur şi simplu din spatele meu,   fără urmă (poate ar fi trebuit să mă îngrijoreze senzaţia neobişnuită,  de curent ascendent, pe care am simţit-o chiar înainte să îi remarc lipsa, dar in fine..).  Am întrebat de el peste tot, l-am căutat pe străzi,  la spital, la facultate, i-am întrebat colegii de cămin, nimeni nu ştia nimic.  Ce mai, părea că intrase în pământ. Sau, ca să fiu mai aproape de felu-i de a fi, că se ridicase la cer.   

Am suferit mult ca m-a părăsit aşa,  fără să spună, dar, dacă stau mai bine să mă gândesc, cred că  nu a fost zi de atunci în care  să nu îl am în mine, după cât de multe îi spusesem…

Hei, ce-i cu tine ? Nu te mai interesează ce iţi povestesc ? – mă certă Lena, care văzuse că rămăsesem pe gânduri.  îmi cerui scuze, pretextând că sunt obosită şi trebuie să plec , dar o rugai ca, a doua zi, dacă avea veşti despre starea pacientului, să mă tina şi pe mine la curent.

A doua zi, L. se ţinu de cuvânt. Mi-a dat raportul complet. Pacientul ei se pare ca ajunsese în acea stare dintr-o mare iubire, care îl făcuse să uite complet de sine. Tipul era amnezic, se pretindea înaripat şi acel « te înghit » însemna de fapt ‘’……...’’.  

Ştiu, îi spusei,    şi Lena rămase uimită, dar în ciuda acestui fapt continuă :” iar  dacă vrei sa ştii cum îl cheamă, te lămuresc…”

Dar eu nu o mai ascultam de mult , căci brusc începuse să miroasă frumos în jurul meu, a …. 

Înăuntru



- Ai auzit ce a păţit C. de la parter ?
­- Nu. Ce?
- A venit salvarea şi l-a luat. A fost mare scandal în bloc.  Se pare că a înnebunit. Ce ciudat, părea un om tare echilibrat şi liniştit…

Conversaţia vecinelor continuă, dar eu fiind nevoita sa intru in casa, nu o mai auzii.  Mă întorceam chiar atunci de la spital, unde îl vizitasem pe prietenul meu C.  În actul lui de identitate figuram drept persoana de contact, pentru că, neavând rude, ci doar o pisica şi aceea persană, să poată fi cineva anunţat în caz de accident sau alt eveniment.

Prima senzaţie când am dat cu ochii de el, la spital, a fost că e un copil fericit: adormise zâmbind.  Poate de vină pentru impresia asta a mea să fi fost lumina care îi curgea moale pe faţă –  azi  soarele  a fost deosebit de blând şi camera în care îl internaseră era din aceasta pricină incredibil de luminoasă.
Am discutat apoi cu medicul de gardă, care pe lângă alte lămuriri  despre investigații,  îmi citi pentru a înțelege mai bine situația, o parte din însemnările găsite la C. acasă: 

„Astăzi a fost  o zi pe care nu voi avea cum sa o uit. De dimineața, înainte sa plec la birou, uitându-mă in cutia poștală, ca de obicei după facturi, întrucât corespondenţa privată nu se mai poartă în această formă considerată perimată, am găsit pe lângă obişnuitele înştiinţări de plată de la diverşi furnizori şi o scrisoare purtând antetul autorităţilor. În aceasta stă negru pe alb scris că, începând de a doua zi, voi fi obligat sa trăiesc în casă. Mai exact au spus „înăuntru”, dar întrucât nu există precizări în înscris, aceasta a fost prima interpretare la care m-am putut gândi.  Nu îmi era clar ce reprezenta acea scrisoare, poate că s-o fi dat o lege în acest sens, dar putea, la fel de bine, fi şi o pedeapsă individuală ce îmi fusese aplicată. Toată ziua la serviciu mi-a stat gândul la întâmplarea de dimineaţă, mai ales că nu mă ştiam vinovat cu nimic.”

 Medicul îşi drese glasul şi mă avertiză că urmează o relatare uşor exaltată:

„Ziua  în care am primit scrisoare de condamnare, a fost ziua când mi-am luat practic  la revedere de la viaţă. Paradoxal sau nu, a  fost totuşi  ziua în care am fost cel mai fericit de până acum. Am umblat năuc pe străzi, bucurându-mă  până şi de fiecare groapă în care nimeream din greşeală.  Am râs şi am plâns în hohote, am mirosit cu nesaţ prin cate-un rond de flori  pământul jilav care deja prevestea primăvara. M-am  afundat cât am putut în nămol,  cu bucuria de a-l  simţi lipit de tălpi  pentru ultima oară.  De cer ştiu că nu m-am săturat uşor şi că l-am adulmecat până când m-am speriat să nu fi deturnat  din greşeală vreo pasăre.  Prietenii mi i-am strâns într-un loc şi  am stat treji până târziu. Trebuie să se fi  mirat, mă gândesc,  pentru că, spre deosebire de alte daţi când detestam sa mă bag prea tare în seamă,  atunci am fost peste măsură de vorbăreţ, le-am cântat la pian şi am dansat , mai cu seamă cu ea, care a şi rămas la mine până dimineaţă.” 

Auzind ultima frază citită de medic roşii – da, îmi aduceam bine aminte de acea seară în care C.  pur şi simplu a strălucit;  şi de cum m-a ţinut în braţe mi-am amintit cu nostalgie, căci aceea fusese ultima oară.
Medicul îmi spuse apoi că, din acea zi, prietenul meu nu s-a mai dus la serviciu şi nu a mai ieşit din casă. Nimeni nu l-a mai văzut ori auzit şi nu a mai primit de la acesta vreun semn de viaţă. Acest lucru, zise, putea fi confirmat de colegi şi de vecini, dar şi de înregistrările camerelor de supraveghere ale societăţii de pază.  Şi continuă să-mi citească:  

„Prima zi. Astăzi nu am ieșit. Nu știu ce mi s-ar putea întâmpla dacă nu respect cele cerute în scrisoare şi nu vreau să risc. Îmi imaginez ce e mai rău, așa că am decis să mă conformez. Pe măsură ce mă gândesc la condamnare, mă trec fiori de cât se poate duce ea de departe. Desigur,  nu o să ies din casă, dar dacă ceea ce îmi cer ei,  dacă ”înăuntru” înseamnă mai mult,  e chiar „înăuntrul” meu, asta chiar e cea mai crudă pedeapsă. Trebuie sa fiu gata pentru orice, așa că încep să mă pregătesc de renunțare. O să renunț pentru început la vorbit.”

„Cum locuiesc doar cu Lola si nu obişnuiam nici înainte să perorez  cu voce tare în faţa oglinzii din baie, prima zi in care am stat în casă şi am tăcut mi s-a părut la început a fi aproape normală, bunăoară ca o zi de carantina, când din cauza răguşelii nu poţi vorbi şi medicul ţi-a interzis să ieşi. Durerea a  venit mai târziu,  spre seară, la ora când obişnuiam să o sun sau să ies să mă întâlnesc cu ea afară .. mi-am realizat neputinţa  şi mi-a venit atunci să ţip şi ţipătul ăsta să mi se înfăşoare strâns de beregată până când..  am adormit hohotind şi am continuat să mă zvârcolesc şi să suspin.”

„M-am trezit sfârşit. Noaptea ce s-a încheiat mi-a oferit prima imagine a tabloului de coşmar ce va urma. Poate o să rezist un timp, îmi tot zic, dar mă simt atât de slab; am început  să mă rog neîncetat în gând , asta îmi mai uşurează inima. Lacrimile vin în seara asta, pentru ultima oară, ca o uşurare.” 

„De astăzi va trebui să-mi reprim orice manifestare fizică şi emoţională. Sunt deja amorţit de nemişcare.  Lola își cere mângâierea de bună dimineaţa, dar degetele mi s-au înţepenit. Nu mă mai dau jos din pat.  Stau şi citesc cu disperare, până am senzaţia că orbesc şi că litere îmi intră direct în retină. Ascultat şi muzică, tare, cu volumul la limită. Lola nu m-a părăsit, dar se uita din ce în ce mai mirată la mine.” 

Apoi, a doua zi, prietenul dvs. nota: „Azi m-am trezit cu o durere cruntă în piept. Nici nu mai văd bine : mult gri, ciudat ar fi trebuit sa fie albi.. în fine. De azi va trebui să mă opresc din citit, să privesc ori să ascult ce îmi doresc. Doar ce se transmite la TV. Vai,  nici să urlu nu îmi  va mai fi  permis şi  nici urechile să mi le astup, să nu le mai aud ororile… „

Aceasta este în mod firesc ultima însemnare, îmi spuse medicul şi o citi: „ Astăzi  va trebui să renunţ şi la scris. Testamentul şi ultimele socoteli sunt chestiuni de mult timp rezolvate, dar acum că toate celelalte s-au dus aş fi avut nevoie mai mare... Cuvintele, stările, emoţiile care s-au tot strâns mi se învălmăşesc în cap, mi se scurg prin vene, se concentrează în muşchi şi în articulaţii, se folosesc  de corpul meu şi izbucnesc...”  

Stimată doamnă, îmi spuse în continuare medicul de gardă, ceea ce a urmat acestei ultime însemnări e evident. Prietenul dvs. a fost găsit inconştient şi plin de sânge de către angajaţii noştri, alertaţi de vecini. Suspectăm că a încercat să îşi ia viaţa. Casa toata era răvăşită. Pereţii erau loviţi, zgâriaţi, geamurile şi uşa sparte, mobilele aruncate care-ncotro, televizorul distrus.. pe jos am găsit foi împrăştiate … am găsit şi o pisică ... pare traumatizată, săraca… poate vă înduraţi şi o luaţi la dumneavoastră cât pacientul va sta aici. Apoi, când  acesta se va externa, daca acest lucru va fi posibil, v-am ruga sa aveţi cu el mare răbdare. V-am sugera doar sa staţi lângă dânsul, să îl ţineţi în braţe şi să îi vorbiţi cu glas blând, chiar dacă nu veţi primi pentru moment sau poate niciodată vreun răspuns.

Şi să nu uit … i-am consultat avocatul pentru a înţelege ce anume a declanşat toata  aceasta poveste absurdă. Acesta a declarat sub jurământ că pedeapsa invocată de dl. C. în însemnări nu se aplică încă, iar despre vreun proces în care C. să fi fost implicat – nici vorbă.

Bănuim că dl. C. a primit, ca de altfel toţi ceilalţi locuitori ai oraşului nostru, înștiințarea aceea despre efectuarea unei simulări de alarmă nucleară, în care ni se cerea să stăm înăuntru.. şi, știți, înştiinţarea în forma iniţială nu specifica faptul că tot ce ni se cerea era să nu ieşim o oră din casă.  
Din păcate dl. C.  cu imaginaţia sa bogată …  

Întâmplare


Am patru picioare şi o tăblie maro, nu foarte groasă. E tare-nghesuială şi, de atâta fum,  aproape că mi s-a dus şi glasul. Şi plictiseală mare. Aceiaşi indivizi în ale căror vene nu curge altceva decât cafea şi un somn lung cât o boală de oase. Stau aşezaţi sprijinindu-se în coate de tăblia mea şi nu mă bagă în seamă.  Ah, cât aş vrea să se deschidă uşa şi să intre şi în taverna asta cineva care să aibă de spus ceva. Dar uite, văd pe geam un personaj cărând ceva. Poate o fi intrând. O fi vreun vânzător ambulant.  Cât de mult mi-ar plăcea. Poate în valiza aceea o fi ducând şi pentru mine o carte din care sa îmi citească o nuvelă, o poveste, ceva  care să mai alunge monotonia. 

Încep să îmi tremure picioarele şi să mi se înmoaie de pe la genunchi. Numai de ar intra. Deodată îmi străfulgeră prin straturi un gând : şi dacă totuşi nu va fi aşa , eu  ce mă fac fără povestitor pentru povestea mea ?

Ooo.. dar ce-i cu ameţeala care mă ia? Şi uite că mă înalţ şi că zbor... vai, chiar prin fereastră , prietena mea.. (ştiu că sunt o masa pentru o singura persoana , deci cea mai uşoara.. dar chiar şi aşa, puţin respect, să fi găsit altceva de  luptat.. ce face, domnule, din oameni cofeina asta .. sau poate că totuşi or fi băut altceva??).
Hmm.. fără prea multe cucuie şi fără fracturi .. am căzut chiar în picioare .. şi încă mai pot articula... păi este chiar bine pentru vârsta mea…

...

Dar ce-i cu zgomotul asta? Mă întorc şi văd aruncată în drum o masă. O fi vreun semn să mă aşez la casa mea?! Mă uit mai atent la ea şi îmi trec palma peste blatul ei neted încă. Prin degete simt nişte furnicături şi în palmă parcă se înnoadă nişte fire pierdute demult.   O iau acasă, sa fie a mea.

...
Ce bine, ce bine! Mă ia!  Aş sări în sus de fericire dacă nu s-ar potrivi în continuare mai bine sa fiu o masă cu/minte.

...

Ajunşi acasă, masa şi povestitorul se aşază unul in fata celuilalt, in dreptul ferestrei. Masa avea o slăbiciune pentru lumina (lunii, fireşte), pe care povestitorul i-o împărtăşea. Şi uite-aşa masa învaţă în timp cum e cu scrierea – chiar dacă într-un fel de-a-ndoaselea.  Uneori îl auzea citind ce scria – asta era pentru ea fericirea. Alteori, el doar tăcea, iar ea descifra cuvinte încrucişate în tăcerea sa.  Şi mai era momentul acela unic, pentru care ea aştepta cu înfrigurare dimineaţa, când el o ştergea şi  o mângâia, iar linia vieţii din palma lui se împletea cu linia destinului din inima sa.

Descoperirea lui (cea pentru care e spusa, de fapt, toata povestea) avu loc într-o zi când, aplecat să ridice o foaie, povestitorul văzu că masa lui de scris avea un sertar ascuns (i-ar fi spus chiar ea despre latura asta a sa dar, după scriere, învăţase de la el tăcerea).  După cat de greu se deschidea, părea că sertarul stătuse închis mult timp. Înăuntrul lui se afla un manuscris pe care, văzându-l, povestitorul ramase înmărmurit, pentru că era exact partea care îi lipsea ca să îşi poată duce la bun sfârşit lucrarea de căpătâi, care avea ca tema „ca”.

...

Dedicaţie: Olgăi, cea pe a cărei simplitate şi echilibru mi-am bizuit opera. Mulţumesc întâmplării care ne-a adus împreună.

...
Masa, cea pentru care povestitorul lăsase cartea deschisă la prima pagină,  tremura: poate voi nu ştiţi dar ea era Olga. În sertarul acela ascuns se găsea şi un certificat de naştere: Olga –masă de scris, din lemn de nuc – 1937.