de _ _ a_o_ _ e


Nu ştiu cum s–a strecurat înăuntru. Nu-i exclus să fi lăsat chiar eu uşa deschisă,  înadins, dintr-un exces de prietenie.  La început s-a comportat civilizat, abia o simţeam. Cu vremea  a devenit o prezenţă stabilă, ca  o durere de măsea.  Surdă.  Mută nu e. Urlă.  Am surprins-o în seara asta lătrând câinii, dând sa rupă sârma.  Mi-a lăsat un gust rău în gură,  de sânge şi de rugină.  A început să îmi fie frică să o mai scot afară, din cauza acestor porniri barbare, şi, totuşi, am constatat că ii face bine plimbarea. Cât mai lungă. Îi uzează din încăpăţânare. O oboseşte şi, pentru câteva ore, doarme. Abia atunci pot să iau şi eu o pauză şi să-ţi scriu o scrisoare, ca asta în care să îţi povestesc cum mă roade.  
Ziceai că timpul trece cât vrei de uşor, că e doar o convenţie.  Nu ştiu, eu n-am consimţit la nimic, aşa că, şi de-ar fi o convenţie, din punctul meu de vedere e nulă.  Tot ce vreau e să îmi lase pereţii în pace, să nu îşi mai înfigă pumnul printre crăpături, să le lărgească, să treacă prin ele vântul. Mi-e tare teamă de vreo zgâlţâitură mai zdravănă, cum se anunţă.   Atunci s-ar face totul praf şi pulbere.   Ca oasele pe care mi le tocesc milimetric de  drumuri, cu gândul că, poate, te uită.