Într-o dungă


Zebrele se sculaseră târziu în acea dimineaţă. Visaseră ceva urât: se făcea că cineva le furase comoara, cea care le făcea unice. Când prima se privi în oglindă, se stârni panica: le dispăruseră dungile. Vai, se simţeau dezbrăcate. Cum să apară în lume  aşa goale!? Merseră şi se acoperiră cu nişte rulouri din frunze, dar cum clima era  în general foarte caldă, acestea se uscară iute.

Sunaseră apoi la surorile lor de la zoo şi aflaseră că şi acestora li se întâmplase fix acelaşi lucru. Ele încercaseră să se lipească de gratii, să simuleze lipsurile, dar copiii, vigilenţi, nu se lăsaseră duşi cu preşul, astfel că acestea plângeau acum pe înfundate în cuşcă.

Ştirea se dăduse şi la televizor, aşa ajunsese la  Luca. Unde dispăruseră dungile ?  se întrebase atunci indignat puştiul. Apoi îşi prinsese părul blond, în dezordine, cu o bentiţă şi pornise la luptă: va cerceta şi va prinde el hoţul, nici o faptă nu va rămâne nepedepsită.   Începu să îşi agite braţele în aer, dar lângă el nu era nimeni altcineva care să îl vadă ori sa îl asculte, în afara pisoiului Mişa. Mişa ascultase şi el, dând din mustăţile lungi, veştile sumbre.

Luca puse mâna pe hârtie şi pe un creion să facă planul de acţiune. Căută cu ochii prin casă ceva de care să se agaţe şi dădu de uşa de la şifonier. Vai, cum de nu se gândise?  Asta să fie ?  Chiar părinţii lui să fi fost hoţii ? Uite câte tricouri, bluze, eşarfe şi pantaloni, toate cu dungă.  Va face dreptate, se va duce în  Africa şi la zoo şi le va restitui bietelor zebre comoara. Şi se porni pe decupat, iar dungile astfel strânse le puse în pungă.  Apoi adormi epuizat de aşa aventură.

Mişa, neconsultat de Luca atunci când începuse lupta, sărea prin casă agitat la gândul că tot dezastrul din dulap avea să i se impute şi nici nu i se părea cel puţin că rezolvaseră problema astfel încât să stea şi blăniţa lui liniştită. Începu să îşi frece nasul cu lăbuţa: dacă rezolvarea nu fusese cea de mai sus,  să  fie atunci vorba despre o molimă ? Să fi făcut zebrele, stând prea mult timp la soare, o boală gravă de piele? La blestemul  cailor nedreptăţiţi vreme lungă nici nu îndrăzni să se gândească Mişa, pentru că nu voia să îl ajungă. Îşi scuipă de trei ori în blăniţă, cu aşa ceva nu e de glumă, apoi adormi şi el pe covor, ronţăind la un ciucure.

Părinţii lui Luca, ajunşi acasă şi văzând dezastrul, au fost convinşi pe loc că se întâmplase o răzmeriţă. Si cum părinţii au uneori dreptate, aşa se şi întâmplase: dungile, sătule să fie călcate în picioare ori puse drept semne de punctuaţie, se răsculaseră şi fugiseră. Cum însă erau din fire blânde, se speriaseră de înmulţirea accidentelor de circulaţie şi a neînţelegerilor din documente şi reveniseră.

Zebrele se uită de-acum şi mai mândre-n oglindă. Leoparzii în schimb tremură: dacă se vor gândi la asta şi punctele ?

Noros - calul lui Făt Frumos şi Stela


Această povestioară este din vremurile de demult, când Făt Frumos încă mai purta plete şi avea un rost. Rostul lui de zi cu zi era Cerul.  Spre exemplu, le făcea păsărilor traseul şi numai să fi îndrăznit vreuna să o fi luat pe-un drum greşit, că se supăra aşa de tare încât biata vietate nici nu mai cuteza să îi apară a doua oară în cale. De altfel, nici nu mai putea, aşa, cu penajul prăjit, pentru că trebuie sa ştim că, atunci când se supăra, Făt Frumos tare ardea.  

În mare zis, Făt Frumos se asigura ca Cerul nu e niciodată murdar sau trist. Apoi, când în spatele lui se întâmplau lucruri care nu erau pentru ochii oricui (bunăoară când se schimbau ielele) şi trebuiau astfel trase perdelele, aceasta era tot în sarcina lui.  Pentru astfel de treabă Făt Frumos apela la calul lui, căruia îi dădea bice să zboare ca vântul. Şi, pe măsură ce viteza îi creştea, Calul  se tot înspuma (spuma de lapte, de zmeură, de păpădie sau de ce mai mânca).   Făt Frumos o culegea şi apoi o aranja în straturi,  ca un mare pictor ce era (am uitat să spun ca tot el avea şi aceasta răspundere a restaurării culorii).

Făt Frumos, cum am arătat, lucra ziua, iar noaptea, ca oricine altcineva, se odihnea. 
In schimb, Noros, căci aşa îşi botezase Făt  Frumos calul, noaptea stătea cu gura căscată la stele.
Îşi pusese de la o vreme ochii pe una , Stela, pe care nu o mai slăbea. Se pare că privirile lui insistente erau observate  de ea,  caci, la fiecare clipire a lui Noros, se înroşea. Şi uite-aşa, noapte de noapte, până când între ei se născu o mare atracţie.  Noros îşi dorea atât de mult acum să o întâlnească în carne si oase, încât nimic altceva nu mai conta. Nu mai vorbea, nu mai mânca, din care cauză chiar şi producţia de spumă suferea.

Făt Frumos bănuia că se întâmplă ceva, aşa că, într-o noapte, rămase treaz şi, ascuns după un copac, prinse a-i spiona. Din felul în care Noros o privea pe Stela, Făt Frumos înţelese pe loc care ne este problema.

Cum ţinea foarte mult la calul lui şi, în plus, dacă situaţia mai dura,  risca sa îi strice chiar lui reputaţia, Făt Frumos decise să-i vină lui Noros în ajutor, dar, aşa, în secret, nedorind să îi rănească acestuia orgoliul.  Făt Frumos trimise astfel vorba Lunei, sora lui,  rugând-o sa o dezlege pe Stela de obligaţii şi să o lase să vină pe Pământ. 

Luna se învoi, iar într-o noapte, cam pe la miezul ei, în timp ce Noros îi făcea bezele, Stela clipi de câteva ori şi dispăru.  Ce jale pe Noros nici nu pot să vă spun. Inima i s-a oprit în loc când a văzut-o pe Stela dispărând la orizont şi scufundându-se în mare.

Dar poate ca nu era totul pierdut. Noros, ştiindu-l pe Făt Frumos bun, îi ceru acestuia voie să plece din slujba lui să îşi caute iubita. Făt Frumos îi dădu drumul (la urma urmelor va vedea el cum va face cu norii, nu asta era important acum). 

Noros goni ca gândul până la marginea mării , dar nici urma de Stela lui: poate s-o fi dus în adânc…

Acum apare mare problema : pe cât de priceput era Noros al nostru la zbor, pe atât de neajutorat era când venea vorba de înot.  Dar Făt Frumos se găsea  tot timpul  prin zonă.  Şi cum povestea asta, dacă ar fi rămas aşa, nu-ar fi avut niciun rost, se milostivi de calul lui şi îl transformă intr-un căluţ de mare, campion la sporturi acvatice.  
Cu aşa forţe noi,  Noros o găsi îndată pe Stela, roşie ca racul acum de emoţia revederii.

Şi uite aşa au trăit cei doi fericiţi până la adânci bătrâneţi şi, cu siguranţă,  o mai fac şi astăzi.

Cât despre Noros, acesta nu şi-a uitat menirea dintâi  şi este principalul furnizor al lumii de  spumă de mare sau piatra ponce.