pe sub piele, Varvara


la Răzoare, unde ne plimbam prin ’95-’96, astăzi se sapă. pielea mea e puțin mai albastră acum. alte degete își fac pe ea trasee, pe care eu o să le țin minte, ca şi cum ar fi prima oară.
în rest, înăuntru, aceleași tranşee, în care mă rog să nu cadă.


și cârtița sapă. 

.

m-am trezit să-mi duc sensibilitatea la şcoală să scoată copilăria din ea să nu mai fie aşa impresionabilă la 41 sora mea mi-a spus asta  aşa că m-am decis să o educ şi m-am sculat cu noaptea-n cap s-o fac  să nu mai viseze vulpi cu cioc de pasărea paradisului iepuri cu gât de girafă păuni cu aripi de fluture şi alte fiinţe la fel de improbabile împletite din fiarele de la geam contorsionate

să se disciplineze să –nveţe cum trăiesc  celelalte să plăteasca facturile de electricitate la timp  să nu se taie curentul în mijlocul iernii în care n-a nins decât o singură dată şi aia apoasă şi neprimitoare ca patul tău rece în care nu m-am mai urcat de vreo sută de ani de pe  când nici nu ştiam că am aşa o sensibilitate de care toţi mă vor soma să scap într-o zi ca asta de fapt noapte în care o altă insomnie sau tot cea de luna trecută s-a trezit să bântuie pe  la ora  trei cifră fatidică din care la mine nu se moare dar se nefericeşte una la două  trei  vezi generaţii

pe ea o chema Irina pe mine ca pe mama ei pe ea ca pe mama mea astăzi sau de fapt ieri m-a lovit asemănarea ea a mers până la capătul lui  41 şi la întoarcere n-a mai găsit pe nimeni să îi aprindă lumânarea şi la ea se luase curentul poate din aceeaşi cauză deşi mi-o amintesc puternică educată mergând  pe la tot felul de cucoane cu care vorbea franţuzeşte şi care trăiau în camere înalte

ea îi supravieţuise acelui Popescu şi fusese directoare la şcoala normală de fete care se trezeau poate ca mine noapte de noapte să se întrebe ce să facă sa îşi educe sensibilitatea mai bine să ştie să coasă muşte să ţese să facă placinte şi poate într-o zi sau tot într-o noapte să se  şi lepede

te-ai lepădat ?
poate

la noapte

.

La un consult, mai demult, mi-au spus  ca aş avea o fereastră prea largă.  M-am uitat neîncrezătoare la ei şi la radiografia pe care mi-o  arătau drept dovadă. « Şi eu ce să fac cu ea ? », i-am întrebat, gândindu-mă cu groază  că şi asta a picat tot  în responsabilitatea mea.  « Păi tu n-ai ce face acum», au răspuns. « O să trăieşti. Du-te acasă! ».
Şi  uite aşa am început  să fiu mai  atentă cu ea. Întâi o ţineam ferecată,  credeam că este timidă şi că îi face rău să se expună la soare,  până am văzut că dimpotriva  şi am  început să o las mai  tot timpul deschisă, in afară. 
Într-o zi,  nu mai ţin mine de ce, poate ca s-o încerc sau poate doar din uitare,  am lăsat-o aşa şi am plecat la plimbare.   La întoarcere, aproape făra suflare, mi-a spus cum s-a oprit când s-a uitat cineva la ea şi i-a povestit  cum  se vede înăuntru.. căci, până atunci, biata de ea nu se privise înca şi nu ştia  ce ascundea…
De la această ultimă  întamplare, am decis să stau mai mult pe acasă cu ferestra mea  şi să îl aştept pe cel care spune poveşti de auzit cu inima.

Sper să se întoarcă până la iarna, pentru că, ştiţi, îmi este foarte teamă de un îngheţ sau de vreo răceală, ceva.

curăţenia de primăvară


Pe ultimul l-am îngropat  de curând. Mirosea a mort tânăr. Am stat la căpătâiul lui un timp, nehotărându-mă. Aş fi vrut să îl privesc ceva mai mult, să mă uit la oase, să i le văd cum încep să se descopere şi capătă culoarea aurului. Mi le-aş fi făcut atunci cercei la urechi, cărora el le-ar fi şoptit, poate, poveşti nespuse altora, de dragoste.

Port în mine mai multe morţi, ale mele toate. Am un loc special pentru cenuşă. Când se face prea multă, se revarsă în pleoape... O, nu, nu vă luaţi după aparenţe, eu, de fapt, nu am lacrimi.

Am devenit propriul gropar mai demult, cu alta ocazie, din necesitate. Am privit cum se duce ani la rând. Am privit-o în faţă. Am continuat să mă holbez la ea şi când era deja moartă. Numai eu nu voiam să recunosc.  Ceilalţi îmi strigau : "scapă de ea, îngroap-o". Dar eu mă obişnuisem să locuim în aceeaşi casă. Mă trezeam dimineaţa şi îi făceam cafeaua :  „bea, iubirea mea”, ii ziceam şi ea sorbea înghiţitură cu înghiţitură, de pe farfurioară, ţinea degetul mic ridicat şi îmi spunea,  uneori, cuvinte amuzante.

Aşa că la ultimul a trebuit sa acţionez rapid. Am luat o lopată şi am început să îi fac loc. Pământul încă e proaspăt. Să nu vă apropiaţi prea tare de groapă, vă avertizez că e deosebit de atrăgătoare. Poate şi pentru că mortul a fost unul frumos. Atât de frumos încât, dacă treceţi pe la mine, vă rog să aduceţi cu voi două flori : mi-am rezervat un loc pe aproape.