curăţenia de primăvară


Pe ultimul l-am îngropat  de curând. Mirosea a mort tânăr. Am stat la căpătâiul lui un timp, nehotărându-mă. Aş fi vrut să îl privesc ceva mai mult, să mă uit la oase, să i le văd cum încep să se descopere şi capătă culoarea aurului. Mi le-aş fi făcut atunci cercei la urechi, cărora el le-ar fi şoptit, poate, poveşti nespuse altora, de dragoste.

Port în mine mai multe morţi, ale mele toate. Am un loc special pentru cenuşă. Când se face prea multă, se revarsă în pleoape... O, nu, nu vă luaţi după aparenţe, eu, de fapt, nu am lacrimi.

Am devenit propriul gropar mai demult, cu alta ocazie, din necesitate. Am privit cum se duce ani la rând. Am privit-o în faţă. Am continuat să mă holbez la ea şi când era deja moartă. Numai eu nu voiam să recunosc.  Ceilalţi îmi strigau : "scapă de ea, îngroap-o". Dar eu mă obişnuisem să locuim în aceeaşi casă. Mă trezeam dimineaţa şi îi făceam cafeaua :  „bea, iubirea mea”, ii ziceam şi ea sorbea înghiţitură cu înghiţitură, de pe farfurioară, ţinea degetul mic ridicat şi îmi spunea,  uneori, cuvinte amuzante.

Aşa că la ultimul a trebuit sa acţionez rapid. Am luat o lopată şi am început să îi fac loc. Pământul încă e proaspăt. Să nu vă apropiaţi prea tare de groapă, vă avertizez că e deosebit de atrăgătoare. Poate şi pentru că mortul a fost unul frumos. Atât de frumos încât, dacă treceţi pe la mine, vă rog să aduceţi cu voi două flori : mi-am rezervat un loc pe aproape.