.

La un consult, mai demult, mi-au spus  ca aş avea o fereastră prea largă.  M-am uitat neîncrezătoare la ei şi la radiografia pe care mi-o  arătau drept dovadă. « Şi eu ce să fac cu ea ? », i-am întrebat, gândindu-mă cu groază  că şi asta a picat tot  în responsabilitatea mea.  « Păi tu n-ai ce face acum», au răspuns. « O să trăieşti. Du-te acasă! ».
Şi  uite aşa am început  să fiu mai  atentă cu ea. Întâi o ţineam ferecată,  credeam că este timidă şi că îi face rău să se expună la soare,  până am văzut că dimpotriva  şi am  început să o las mai  tot timpul deschisă, in afară. 
Într-o zi,  nu mai ţin mine de ce, poate ca s-o încerc sau poate doar din uitare,  am lăsat-o aşa şi am plecat la plimbare.   La întoarcere, aproape făra suflare, mi-a spus cum s-a oprit când s-a uitat cineva la ea şi i-a povestit  cum  se vede înăuntru.. căci, până atunci, biata de ea nu se privise înca şi nu ştia  ce ascundea…
De la această ultimă  întamplare, am decis să stau mai mult pe acasă cu ferestra mea  şi să îl aştept pe cel care spune poveşti de auzit cu inima.

Sper să se întoarcă până la iarna, pentru că, ştiţi, îmi este foarte teamă de un îngheţ sau de vreo răceală, ceva.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu